Mai sunt vreo 5 luni pana la licenta si eu tot n-am facut nimic. Deja vu feeling. Maine ma apuc. Deja entendu. Anul trecut pe vremea asta, voiam sa fac un blog numai despre economie, popularizare sau, de ce nu?, pentru specialisti. Apoi, acum cateva luni, am vrut sa documentez aventurile studentului care si-a facut-o cu mana lui, alegandu-si cea mai grea tema posibila la licenta. Acum deja nu mai e amuzant. The clock is ticking.
Vreau sa ma trezesc dupa admiterea la master si sa aflu ca am trecut cu bine de toate. Sa am o clona care sa treaca prin toate porcariile astea, una ambitioasa, care nu lasa nimic pe a doua zi, care sa recupereze toata lenea mea, lipsa de initiativa, delasarea si incapacitatea de a identifica un rost; sa i se para ca se dezvolta profesional si, da, chiar sa vrea sa faca asta! Sau, hai… fie: sa ma trezesc dupa sustinerea licentei, cred ca sunt in stare sa trec de o admitere chiar daca nu mai trage nimeni de mine si am prea multa libertate… libertatea de a alege orice specializare, de a nu sti, de fapt, ce vreau sa fac, de a-mi baga picioarele. Sau pot s-o sustin chiar eu in fata comisiei, da-o incolo de lucrare, ma dovedeste ea pe mine? Plus ca la a intelege ce-au scris altii ma pricep, cu crearea propriului model inovativ si, lasa asta, mai ales corect, cu asta stau eu mai prost. Si in timp ce eu visez la roboti inlocuitori sau nu exclud si nici nu ma deranjeaza sa cad 5 luni intr-un somn inconstient, iar trupul sa-mi fie posedat de un spirit mai inspirat, mai muncitor, ei bine, in tot acest timp… tic-tac.
Ok, sunt de acord s-o fac eu. Dar sa lase si timpul asta ceva de la el daca vrea o lucrare de calitate. Nu se poate opri pentru toti, mai putin pentru mine, cat sa recuperez startul, ca de obicei, pierdut?
Si gandurile astea fanteziste nu sunt doar ale mele. Colcaie studentimea de ele (acea parte care n-a facut rost de roadele muncii altora). Deci noi suntem in stare sa renuntam la luni din viata doar pentru a scapa de-acest chin sau nu ne deranjeaza sa imbatranim mai repede decat altii, timpul nostru curgand continuu si al celor din jur stand pe loc. Ce sacrificiu mai mare decat asta indrazneste cineva sa ceara? Nu-i asta daruire totala?
Serios vorbind acum, ar trebui sa mai repar cate ceva pe la amarata-mi personalitate:
1. Sa fiu mai toleranta (implicit, si intelegatoare).
2. Sa stiu cand trebuie sa ma iau in serios si cand nu (sa nu mai incurc astea 2 situatii ca pana acum!!!).
3. Sa nu mi se mai para ca ‘time is on my side’ cand ‘no, it’s clearly not’, ca sa parafrazez (de sters melodia asta din playlist, caci induce starea tampa ca everything will be ok in the end, no matter what you do now).
4. Sa-mi pun prioritatile in ordine (guess who’s number 1?).
5. Sa citesc mai mult, ca sa nu mai fiu la “categoria medie”.
6. Sa incerc (doar atat, sa incerc, imi pare rau, dar imi cunosc limitele) sa fiu multi-tasking.
7. Sa fiu mai interesata de cei de langa mine si sa nu ma grabesc sa ii judec, pentru ca ma pot insela foarte usor.
8. Sa fac in asa fel incat subiectul lucrarii de licenta sa mi se para pasionant.
9. Sa folosesc mai des “vorba dulce”.
10. Sa nu mai mananc in oras.
Do all that and maybe, just maybe, saint Peter will call your name.
0 Răspunsuri to “Alte clipe traite… cam aceleasi rezolutii”