Cashback

In a honky-tonk

Down in Mexico by the The Coasters, scene from Death Proof

Well, I actually have a book and Quentin is filed under “you gotta love them”.

A journey through Africa (II)

• The Sheltering Sky (1990) – Bernardo Bertolucci

Am revazut filmul de curand, il tot dau pe DD tv (l-am recunoscut in timp ce zapam); si mi-am reamintit ca este unul din cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata.

Suntem dupa cel de-al doilea razboi mondial, haladuind prin Sahara alaturi de 3 intelectuali – Port, Kit si Tunner. Personaje care timp de 138 de minute fac lucruri de neinteles, dar pe care simtim ca le-am putea face si noi. E un film care se simte, nu unul care sa se judece. Si lucrul acesta iti vine foarte usor datorita felului in care e construit, ca o visare neintrerupta.

Un cuplu care incearca sa-si refaca relatia; oameni marcati de absurdul vremurilor in care traiesc, care pornesc intr-o calatorie initiatica; sunt turisti care fug in cautarea unei aventuri, ignoranti fata de pericolele cutezantei lor, chiar nepasatori.

Dezradacinare; plutire sub cerul care pare ca protejeaza. Alienare. Picioarele nu mai ating de mult timp pamantul. De aceea filmul nu se numeste “Desertul Sahara”, ci “The Sheltering Sky” (alta denumire este Un ceai in Sahara). Se vor mai trezi vreodata? Sau oare ei traiesc cu adevarat?

Prilej de meditatie:

Because we don’t know when we will die, we get to think of life as an inexhaustible well, yet everything happens only a certain number of times, and a very small number, really. How many more times will you remember a certain afternoon of your childhood, some afternoon that’s so deeply a part of your being that you can’t even conceive of your life without it? Perhaps four or five times more, perhaps not even that. How many more times will you watch the full moon rise? Perhaps twenty. And yet it all seems limitless.

(naratorul, jucat de autorul cartii cu acelasi nume, Paul Bowles)

A glimpse of Port’s irony (played by John Malkovich):

Kit has days when everything in the world is merely a sign for something else. A white Mercedes can’t just simply be a white Mercedes. It must have a secret meaning about the whole of life. Everything is an omen. Nothing can just be what it is.

Trailerul, stricat de voice-over:

In afara de Police, povestea asta i-a mai inspirat si pe cei de la King Crimson. Just listen to “Walking on air”:

• Hotel Rwanda (2004) – Terry George

Departe de razboaiele europenilor, acolo unde orgoliul national mai traieste, lipsa de toleranta e hranita de frustrari istorice, ura chiar, privind ocuparea teritoriilor.

Pot descrie o rafuiala intre 2 caini care intra unul pe teritoriul celuilalt; dar oamenii nu latra, ei se descarca cu arme (dupa vechiul nostru model), ei au memorie si toate nedreptatile le resimt perpetuu, mocnind undeva in subconstient; au nevoie doar de un lider care sa le uneasca nemultumirea; cum a fost Hitler, care a reunit toti germanii care au vrut sa stearga rusinea nationala de dupa primul razboi mondial.

Un film bazat pe o poveste adevarata atat de complicata si, in acelasi timp, atat de emotionanta este greu de realizat, dar n-are cum sa nu iasa bine daca regizorul se documenteaza cum trebuie si nu cade in capcana de a lua partea cuiva.

Gata cu romantismul, treziti-va si vedeti care e realitatea; apoi mergeti sa luati cina (cum intuieste foarte bine un fotoreporter atitudinea occidentalilor):

I am glad that you have shot this footage and that the world will see it. It is the only way we have a chance that people might intervene.
Yeah and if no one intervenes, is it still a good thing to show?
How can they not intervene when they witness such atrocities?
I think if people see this footage, they’ll say “oh my God that’s horrible”, and then go on eating their dinners.

Nu mai este vorba de oameni veniti “in vizita” in Africa, in centrul filmului sunt locuitorii din Rwanda. L-am vazut de ceva vreme, nu-mi mai amintesc foarte bine si nu sunt documentata in legatura cu problema populatiei autohtone de-acolo. Cred ca aduce putin cu conflictele arabo-israeliene. Iar faptul ca Occidentul inchide ochii atunci cand nu-i convine sa intervina nu mai e o surpriza pentru nimeni; si ca atunci cand are un anumit interes (petrol, de exemplu) poate inventa ca scuza dezarmarea unei forte nucleare periculoase – cum a fost cazul Irakului, caz pe care l-au motivat si cu bunavointa noastra democratica.

Parerile sunt mereu impartite, insa eu cred ca pacea asigurata prin interventia unei forte straine nu este pace adevarata; tarile trebuie sa-si faca singure bucataria, mai ales daca este vorba de acest gen de conflicte regionale; de aceea, de multe ori, e perfect justificabil faptul ca alte puteri ezita sa se bage in treburile altora; istoria ne-a demonstrat de multe ori ca au dreptate in a sovai, caci populatiile “linistite” prin aparitia unui salvator din afara au devenit mult mai susceptibile dupa.

• The Constant Gardener (2005) – Fernando Meirelles

Africa in zilele noastre; un scenariu care nu e neaparat o fictiune; teoria conspiratiei, intr-o maniera romantica – doar avem cuplul Ralph Fiennes (pe care il consider senzual si in Harry Potter, unde-l interpreteaza pe Cap de Mort)-Rachel Weisz (o actrita care, atunci cand nu trebuie sa fie frumoasa, este mult mai atragatoare).

Tipul activistului care lupta pentru drepturile omului, reactionand deci la stimuli cum e filmul “Hotel Rwanda”, si tipul celui cu capul in nori… care aminteste de un conte maghiar hoinarind prin Sahara, dar care este nevoit sa se trezeasca precum Kit din “The Sheltering Sky”, fiind zdruncinat de concretul pe care l-a omis:

We can’t involve ourselves in their lives, Tessa.
Why.
Be reasonable. There are millions of people, they all need help. It’s what the agencies are here for.
Yeah, but these are three people that WE can help.

Things that you did not know about God:

Only God knows everything. He works for Mossad.

Adam was God’s first draft – He got it right with Eve.

The end.

*Filmele sunt aranjate in ordinea cronologica a actiunii lor, nu in cea in care au fost turnate.

A journey through Africa (I)

There’s something about Africa. And about movies set there. You just got to love them. Maybe it’s got something to do with the fact that the first man on Earth is consider to be from that place. Adam and Eve were Africans. That’s where it all started. That’s gotta mean something.

I’ll talk about some of my personal favourites. In majoritatea filmelor pe care le voi mentiona este vorba de personaje temerare, deschizatoare de drumuri, care cauta un alt inceput pe meleaguri indepartate, poate o intoarcere la origini, la viata “lor”, lipsita de constrangerile impuse de societatile civilizate din care vin; de parca si-ar dori sa remodeleze lumea, sa impuna un alt fel de progres, pastrand ultimul bastion de liniste si libertate. Oameni care nu mai au loc in tara in care s-au nascut si tot ceea ce ar putea face “acasa” este lipsit de sens, de importanta pentru ceilalti; asa ca vin sa caute un scop pentru existenta lor acolo unde lucrurile nu merg “bine”, “ca unse”, pentru a fi martori la ciocnirea diferentelor culturale si pentru a construi, cu caramizi din individualitatea proprie, fundamentele unei noi societati.

Felul  in care am inteles eu aceste filme este influentat de raspunsul pe care l-a dat domnul Raed Arafat (fondatorul SMURD) la o intrebare care i-a fost pusa de un tanar participant la conferinta: “De ce ati ales sa veniti in Romania?”. Adica… tinerii romani de obicei nazuiesc sa-si faca o viata in tarile cele mai dezvoltate, tocmai de aceea au atata grija de pregatirea lor profesionala, de aceea muncesc atata, ca sa se duca la mai bine, sa plece de-aici, din Romania… iar domnul Arafat, avand valoarea pe care o are, a venit in tarisoara noastra… de neinteles! Si atunci, invitatul ne-a dat o lectie despre ceea ce inseamna sa ai un tel nobil: ne-a spus ca ceea ce ar fi putut face intr-o tara dezvoltata nu reprezenta nicio miza pentru el, nicio provocare, n-avea nicio semnificatie, nici macar pentru altii pentru ca aceia deja o duceau bine; a venit unde a considerat ca este cea mai mare nevoie de el; sa participe la construirea scheletului de servicii de urgenta din Romania. Mi-am dat seama ca, de multe ori, in goana noastra dupa succes, scapam din vedere cat de mult ne pot rasplati (nu monetar) anumite optiuni ale profesiei noastre, pe care insa nu le alegem pentru ca le consideram ordinare. Pare totul foarte altruist (sa renunti la traiul dintr-una din tarile cu nivel de viata ridicat), dar cred ca, ajutandu-i pe altii sa intre in fagasul normalitatii, te ajuti si pe tine sa-ti descoperi fagasul.

• Out of Africa (1985) – Sydney Pollack

Filmul este o ecranizare a cartii cu acelasi nume. Actiunea se desfasoara in coloniile britanice din estul Africii, intre anii 1914-1931.

Eu sunt o romantica, de fapt. That’s it, I’ve said it. Deci n-are cum sa nu-mi placa un astfel de film; relatii complicate, compromisuri, o femeie puternica (jucata de atunci tanara Meryl Streep), nevoita sa astepte si sa dea mereu dovada de rabdare pentru a se adapta, scurte referiri la primul razboi mondial, darul minunat al exprimarii si povestirii, replici spuse cu prea multa istetime parca, pretul orgoliului si nelipsitele peisaje breathtaking. Cadrul in care se manifesta constitutia noastra filosofica, nevoia de siguranta a femeii si cea de libertate a barbatului.

Profound quote:

I don’t want to find out one day that I’m at the end of someone else’s life.

Jolly lines:

What’s wrong with marriage anyway?
Have you ever seen one you admire?
Yes, I have, many. Belfield’s, for one.
He sent her home for the rains in 1910. Didn’t tell her they were over until 1913.

And the trailer (pe vremea aceea, se faceau niste trailere destul de ciudate, parerea mea… deci nu-l lasati sa va sperie; filmul e foarte bun, de fapt):

• The English Patient (1996) – Anthony Minghella

Tot o carte sta la baza acestei masterpiece. Si excelenta distributie. Si numele contelui ungur (Laszlo Almasy) si felul in care e pronuntat de actori. Si adevaratul conte, care chiar a fost explorator (how cool is that?) si cartograf, cum e si in film. Si desertul Sahara. Si Herodot. Si al doilea razboi mondial. Si surpriza care te face sa razi in hohote – scena dramatica la sfarsitul careia Katharine da cu capul de o bara (total imprevizibila lovitura, de neimaginat dupa un schimb de replici atat de tensionat). Si, mai ales, soundtrackul.

And the story, well, there’s this Hungarian count. He’s a wanderer. He’s a fool. And for years he’s on some kind of a quest for… who knows what. And then one day, he falls under the spell of a mysterious English woman.

Spre deosebire de clasici, care vad in final pedeapsa bine-meritata de catre protagonisti, eu am tinut pumnii legaturii extraconjugale din centrul povestii. Interpretarea lor m-a facut sa-i inteleg; si rar mi se-ntampla asta, mie, justitiarei. Cum se-ntampla cateodata ca niste personaje care ar fi considerate net negative in realitate (criminali, de exemplu) sa-ti devina simpatice. Dar asta doar in filmele bune care urmaresc asta, cand uiti de tine si traiesti in lumea lor. M-au emotionat pana la lacrimi.

Pe langa partea care se ocupa de publicul languros, mai exista o componenta in arhitectura filmului plina de suspans, care abordeaza subiecte ca spionajul, tortura, razbunarea si viata dupa razboi… pentru ca la sfarsit cele doua aspecte sa se uneasca in descifrarea personalitatii misterioase a lui Almasy; si, astfel, parca totul devine o meditatie asupra nenorocului.

Jolly lines:

There’s a man downstairs. He brought us eggs. He might stay.
Why? Can he lay eggs?
He’s Canadian.

Why are people always so happy when they collide with someone from the same place? What happened in Montreal when you passed a man in the street? Did you invite him to live with you?

Profound quote:

New lovers are nervous and tender, but smash everything. For the heart is an organ of fire.

And a taste of the atmosphere:

End of part one.

Fabule din subterana

Pe mine ma rod anumite chestiuni. Nu pot sa tac, trebuie sa zic ceva in legatura cu ele. Sunt suficient de lucida sa-mi dau seama de penibilitatea situatiei mele, sunt ca anti-eroul din “Insemnarile din subterana” ale lui Dostoievsky, nu reactionez pe moment, cand are loc scena revoltatoare, ci aceasta ramane undeva in mine, sa macine; si ma descarc prin scris, precum celebrul personaj. Ma multumesc ca macar blogul asta amarat sa faca putina ordine printre lichele… n-am un condei mai talentat, din pacate. O fi o forma de terapie… dar nu numai: trebuie sa vada toti nedreptatea, chiar si cei vinovati sa se simta cu musca pe caciula daca clicurile lor ajung vreodata pe-acest site.

Ce ma enerveaza:

• cand rade ciobul de oala sparta; ca sa fiu mai exacta, cand rade calul de fata magarului. Caci, oarecum, ciobul si oala sparta au o “vina”, anume ca sunt sparte; insa magarul n-are nicio vina pentru cum arata, la fel cum nici calul nu are; asa i-a lasat Dumnezeu pe pamantul asta; deci niciunul dintre ei n-ar avea un motiv intemeiat pentru a rade de celalalt. Dar… sa presupunem ca exista un cal care rade de un magar… si n-o face asa oricum, o face si in fata tuturor celorlalte oratanii, colege de grajd, transformand deci toata intamplarea intr-o problema de statut social. Inchipuiti-va un cal frumos, foarte apreciat pentru infatisarea sa, dar care probabil simte o anumita presiune de a-si demonstra superioritatea in societate si in alte domenii, intr-ale dialogului spiritual, de exemplu; asa ca… alege metoda cea mai neinspirata, dar si cea mai usoara: rade de un animalut mai putin norocos, respectiv de magar.

Dar sa intelegem conditiile in care face asta: stapanul ii pusese pe toti sa traga o caruta plina cu fan; magarul, constiincios, isi face treaba. Calul participa la acest eveniment doar de forma, nu binevoieste sa traga vreun pic pentru a contribui la usurarea poverii. Insa stapanul, stiind ca un cal are conditie fizica, i-a pus acestuia pe spate paturile cu care a carat fanul la caruta; niste paturi groase, de lana; negre, dar nu se putea spune daca au fost negre de la inceput sau cu timpul au capatat aceasta culoare, de la praf imbibat cu transpiratie, tarana si mocirla. Avantajul acestei culori: transforma mizeria in ceva aproape invizibil.

Si caldura mare, moncher. Si ce face calul in asemenea conditii? Puteti ghici macar? Rade de magar pentru ca se prelinge sudoarea pe el! El n-a avut norocul sa aiba paturi negre deasupra, care sa-i ascunda… de fapt ce? Ce sa-i ascunda? E foarte normal ce se intampla cu el, el a muncit si a transpirat, mai mult ca sigur ca si calul era foarte umed sub acele paturi negre de lana. Numai ca la cal nu se vedea nimic.

Si magarul n-a stiut sa se apere sau n-a stiut sa ridiculizeze calul pentru lipsa lui de bunavointa in bunul mers al lucrurilor; o fi fost vreun gentleman; i-o fi placut de cal (caci era, de fapt, iapa). Asa ca aceasta patetica insemnare va incerca sa restaureze echilibul stricat de actul nenatural al iepei; si cum va face dreptate? Pai sper ca voi, cititorii, sa radeti de iapa. Pentru ca merita.

Recunosc, ma cam obsedeaza injustitiile care se petrec intr-un grup. Si nici macar nu sunt la Drept.

• cand cineva incearca sa te convinga ca vrea sa te ajute cand, de fapt, vrea doar sa se dea mare. Prefacutii, cei care te lingusesc, dar care, aproape imperceptibil, se transforma si ei in destinatarii cuvintelor flatante pe care le emit. Se automagulesc, cad in propria admiratie datorita bunelor intentii pe care au impresia ca ni le-au dovedit; ah, si ne considera si foarte prosti, pe deasupra.

• amestecul de naivitate si nesimtire; nu-ti dai niciodata seama daca ai un temei pentru a te supara, daca ai fost pacalit dinadins sau a fost o intamplare, in sensul ca pe unii nu i-a dus capul. Mi se pare ca am fi prea cruzi sa ne suparam pe prostie… daca nici pe profesorii nostri nu i-a lasat inima sa pice anumite nulitati si, deloc nepasatori pentru soarta lor saraca cu duhul, mereu incropesc niste cerinte mai coborate special ca sa scape si ei. Deci cum sa nu urmam noi exemplul profesorilor nostri?

Recunoasteti personajele? Note that orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare.

Daca tot m-am apucat sa-i critic pe altii, vreau sa-mi cer scuze baiatului din gimnaziu pe care l-am respins in cel mai urat mod cu putinta… isi trimisese o prietena sa ma invite la dans… si eu, scarbita, am zis “nu!!!” atat de tare ca m-a auzit si el. S-a si mutat din clasa putin timp dupa aceea, nu stiu daca din cauza asta. Un destin complet schimbat. Ce s-o fi intamplat cu el? In fine, daca te cheama Edy si o fata s-a purtat ca naiba cu tine undeva intre clasele a cincea si a opta, ei bine, eu sunt aia. Imi pare foarte rau (nu ca as vrea vreo relatie cu tine acum… n-o lua ca pe o noua respingere, pur si simplu nu sunt disponibila; oricum, nu trebuie sa regreti, I turned out to be ugly). Nu stiu daca imi pot justifica intr-un fel comportamentul… eram mica si proasta; stiu ca nici in prietenii nu prea ma aruncam cu capul inainte; si doar nu aveam experienta ca sa zic ca, de fapt, ma pazeam de rele nevazute. Probabil, dupa parerea mea, nimeni nu era suficient de bun pentru mine. Noroc ca m-a invatat liceul ce inseamna modestia; o spun ironic, dar si serios, pentru ca n-ar fi suportat nimeni o nesuferita (chiar asa scrie in definitia din dex: NESUFERÍT, -Ă, nesuferiți, -te, adj. 1. Care este greu de suportat sau care depășește puterile, rezistența cuiva, care nu poate fi suferit; insuportabil; p. ext. cumplit. 2. (Adesea substantivat) Care displace, care repugnă; p. ext. urâcios; detestabil, odios.).

Si, la final, o dedicatie pentru persoanele la al caror nas nu se mai poate ajunge:

Pete Murray – So Beautiful

Concert Odyssey

Vineri, 2 octombrie, in clubul Big Mamou, de la ora 22.00. Se recomanda rezervarea unei mese si ocuparea ei de la ora 9 seara.

Odyssey – Spune-i maica-tii

Odyssey – Nu te las

Mai multe informatii despre trupa, poze, piese si versuri aici.

Zilele Bucurestilor pentru mine (III)

Noaptea alba a muzeelor, dinspre sambata spre duminica, am petrecut-o mai mult pe strazile Bucurestilor, apoi in pat, decat pe la muzeu. Am imbratisat ideea de a merge pe Arcul de Triumf; am ajuns destul de greu pentru ca a trebuit sa urmam ritmul de a urca scarile al unui mire care tinea cu tot dinadinsul sa-si demonstreze dragostea miresei lui, ducand-o pe brate pana sus si nenorocindu-si spatele cu ocazia asta. Si, acolo sus, de unde o masina era cat un deget, pentru o clipa mi s-a parut ca privelistea catre piata Victoriei aduce putin cu Champs Elysees; pe Casa Presei Libere dansa Michael Jackson. Inauntru rula un film documentar mut, alb-negru, cu soldati romani primind onoruri pentru ca se remarcasera in Primul Razboi Mondial. Mereu m-au fascinat razboaiele, asa ca incercam sa surprind vreo expresie de pe fata lor care sa-mi dezvaluie mai mult, sa m-aduca inapoi in timpul acela ca sa inteleg mai bine; condescendenta; azi, cine ar mai lupta? Si de ce? Nationalismul is so yesterday. Oricum se stie ca generatiile de astazi nu vor prinde un astfel de razboi, mai sigur ne vom trezi morti din cauza unei arme chimice sau rasi de pe fata pamantului de niste focoase nucleare; mai usor de suportat, in sensul ca nici nu vom sti cand ne va lovi; nu va mai exista un front de lupta; nostalgie; nu ca razboiul ar fi un lucru bun, dar cele “clasice” testau anduranta umana, din toate punctele de vedere. Daca supravietuiai unei astfel de experiente, iti schimbai complet perspectiva asupra vietii – ca Stefan Gheorghidiu sau cum a ramas marcata o victima a criminalului din SAW, dupa ce avusese de-a face cu el si scapase cu viata.

La dorinta companiei, ne-am indreptat spre Muzeul National de Istorie, ca sa vedem expozitia de motociclete. Dar muzica dinspre Muzeul Municipiului Bucuresti era atat de frumoasa incat nu ne-am putut abtine sa nu-i calcam pragul; nu mai era nici prea mare aglomeratie si, oricum, pe-acesta nu-l mai vizitasem niciodata, asa ca eram chiar curioasa.

Aveau o expozitie de pictura cu tema “Bucurestiul vazut de contemporani” sau asa ceva; foarte draguta, unii nostalgici si-l imaginau ca in perioada interbelica, alte lucrari, mai realiste, redau oameni stand la balcoane, fumand, cascand gura, supraveghind uscarea rufelor, iar altele, mai minimaliste, intruchipau fragmente ale peisajului din metrou.

La intrare la MNIR, multa lume nemultumita caci avusese parte de o surpriza neplacuta: trebuia sa se dea 2 RON pe bilet!!! Pai chiar asa? Cat o apa plata? Sa moara oamenii de sete?

La motociclete, am fost si eu multumita ca am vazut ceva interesant: Nazi motorbikes, folosite, cel mai probabil, de curieri fascisti in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Erau cele mai infricosatoare de-acolo, chiar daca nu aflam aceasta informatie, dar, stiind asta, cu atat mai mult te treceau fiori vazandu-le. I was very happy mai ales ca de curand urmarisem multe documentare National Geographic pe tema asta, cu ocazia implinirii a 70 de ani de la declansarea WWII.

Am trecut si pe la tezaur, daca tot eram acolo; ca un buncar de-ale lui Hitler; stim acum unde sa mergem daca suntem bombardati.

Un fel de d-l Goe, aducand cu celebrul personaj cand voia sa “vie” trenul: “Mama, ma sufoc!!!”. Mama, analizand cu atentie bijuteriile din epoca de bronz: “Ei… mai uitati-va si voi pe-aici!”. D-l Goe: “Da’ deja am vazut totu’!!!”. Mama tace. Goe ofteaza. Trebuie sa fie minunat sa ai copii.

Returnandu-mi-se o favoare, duminica seara am fost la piesa care a deschis stagiunea teatrului Odeon, Pyramus & Thisbe 4 you, dupa William Shakespeare, regia Alexandru Dabija. Spectacolul este conceput sub forma unui joc menit sa usureze trecerea timpului si sa ne alunge plictiseala; este impartit in 4 variante de interpretare  ale piesei din interiorul piesei, “Cea mai lamentabila comedie si cea mai trista moarte” (nu garantez ca este citatul exact).

Mi-a placut foarte mult pentru ca a venit like a perfect closure, un deznodamant frumos la toate nelinistile mele recente; adica, iata, la teatru s-a facut pace intre artisti si muncitori, publicul s-a impacat cu actorii… Viziunea regizorului a facut posibile toate acestea, a sters, adica, tensiunea asta ramasa din comunism, distanta dintre clasele sociale. Si cum a facut asta? Ei bine, decorul a fost realizat in asa fel incat si spectatorii sa fie cocotati pe scena, iar personajele celor 4 variante ne-au aratat ca arta nu este asa departe de omul simplu, ci, din contra, aceasta poate ajunge la el, il poate atinge foarte usor.

Surpriza serii a fost al IV-lea “act”, cand in pantofii personajelor principale au pasit, cu demnitate si cu umor, masinistii si recuziterii teatrului Odeon, alaturi de regizorul tehnic. Pyram, Thisbe, Zidul, Luna, Leul ne-au amuzat atat pe noi, cat si pe actori, care au urmarit performanta noilor colegi cu sufletul la gura, nestiind parca la ce sa se astepte. Toti ne-am bucurat de aceasta idee extraordinara, de a incadra in piesa personalul teatrului. Cand mintile creatoare sunt lasate libere, iar nu constranse sa scrie despre realitatea socialista (ca pe vremea lu-mpuscatu’), ele se pot concentra, printre altele, asupra unei reabilitari atat a imaginii muncitorului in fata intelectualilor, cat si a artei inalte in fata omului normal, reducand astfel orice urma de frustrare.

Leul trebuia sa raga. Pot spune cu mana pe inima ca al patrulea leu (interpretat de masinistul Nicu Coman) s-a descurcat cel mai bine.

Am avut onoarea de a fi in sala cu Marcel Iures, Constantin Draganescu si Marina Constantinescu (realizatoarea emisiunii “Nocturne” de la TVR1). Piesa s-a jucat sambata in premiera, dar criticul de teatru Marina Constantinescu era acum in sala. Va scrie, poate, o cronica pentru ce am vazut si eu. Senzatia ca sunt martora la facerea lumii.

Mi-am dat seama de-abia la sfarsit ca am fost intr-o asa buna companie, cu toate ca, in timpul piesei, un actor improvizase la un moment dat, sustinand ca interpretarea sa va face “Iures” in public. Nu pot da mai multe detalii, m-as simti ca un paparazii care lucreaza la o revista de scandal. Pot spune doar ca mi-au confirmat bunele pareri pe care deja le aveam despre ei.

E asa ciudat cand te intalnesti cu o persoana publica pe care o admiri! Ce e de facut? Erau la teatru ca spectatori, sa le cer autograf? Mi s-ar fi parut ca-i deranjez din dorinta lor de a avea o viata normala. Dar si daca ar fi jucat in piesa, cu atat mai putin. Oricum, autograful… ce reprezinta? Nimic, e inventat probabil de generatia fast-food, la capitolul “cum sa consumi mai repede o celebritate”. Ii iei autograf, o semnatura la fel ca milioanele pe care le-a mai facut, o mazgaleala in graba, si gata! L-ai rezolvat. Data viitoare cand il vezi, nu-l mai alergi cu asemenea cereri, caci doar ai deja unul, stocat in vreun sertar obscur din casa. Si poate merge sa procedezi asa cu Madonna, ca doar n-are timp sa stea la discutii cu fiecare fan venit la concert… apoi cand ai s-o mai vezi tu pe ea? Dar in conditiile in care ma aflam eu… mult mai potrivit si, in acelasi timp, ar fi insemnat mult mai mult pentru mine daca am fi schimbat o vorba.

N-am reusit, desigur. Intrarea intr-o conversatie e cea mai grea. Nu puteam sa-i salut… din moment ce ei nu ma cunosteam, iar eu… ii stiam din vedere; si ce vedere: pe Marcel Iures l-am vazut in toate piesele de la Act, dar si in “Henric al IV-lea”, pana si in filmul ala Hollywood style, The Peacemaker; am urmarit emisiunile Marinei Constantinescu, atatea cate am prins, mereu tarziu in noapte si mereu le-am considerat mai bune decat Garantat 100% sau mai stiu eu ce. Si cu toate astea… eu nu-i “cunosteam”. I-am privit in ochi si le-am zambit.

Asa trecura zilele Bucurestilor de anul acesta, culturale, pline de teatru si de frig, cu gust de Mc si Spring.

Zilele Bucurestilor pentru mine (II)

Marea atractie a sarbatorii de anul acesta a fost teatrul; intrarea libera la teatre; in limita locurilor disponibile, desigur; pe baza unor bilete ridicate in prealabil, si mai evident. Lista cu piesele care intrau in acest program era cuprinzatoare si ademenitoare. Cand ceva suna prea frumos pentru a fi adevarat, de obicei nu este adevarat. Gandul asta pesimist mi-era confirmat de experiente trecute, dar nici dezamagirile noi nu intarziau sa apara: la Metropolis erau deja toate biletele rezervate de persoane mai prevazatoare decat mine, iar la Teatrul de Comedie – nu mare mi-a fost mirarea cand am aflat ca nici ei nu mai au bilete disponibile. Asa ca mi-am intors atentia catre oferta destinata celor care lasa totul pe ultima suta de metri, celor care nu reusesc sa-si planifice mai nimic din timp: Odeon si Bulandra (sala Toma Caragiu).

Zic asta pentru ca aceste teatre urmau sa imparta biletele in ziua spectacolului. Eram chiar nerabdatoare sa ma duc sa stau la rand, voiam sa fac si poze, sa transform acest eveniment intr-un proiect de cercetare: un studiu antropologic. Ce fel de oameni stateau la coada pentru teatru? Cei care inteleg ca timpul e o resursa irecuperabila si, cu toate acestea, prefera sa-l sacrifice pe altarul culturii, sau dintre aceia care nu sunt constienti de conceptul economic al costului de oportunitate si pe care-i atrage doar faptul ca nu trebuie sa dea bani? Cum se comporta ei stand acolo? Agresiv, ca la piata, sau cavaleresc, demn de niste consumatori de teatru?

Din pacate, sambata dimineata am intarziat (cum imi este obiceiul), asa ca am uitat sa-mi iau aparatul de fotografiat, n-am prins nici bilete (la Odeon)… insa am prins nervozitatea oamenilor care mai ramasesera in fata casei de bilete, in conditiile in care invitatii nu prea mai erau. Se respecta, totusi, o lista, alcatuita de primii veniti; “cate 2 bilete pentru fiecare de pe lista, ai auzit?”, strigau cei care se furisau in fata, ca sa vada cum merge treaba, catre prietenii lor din spate. Si toti erau hiper-atenti, ca nu cumva cineva sa ia mai multe sau sa-si strecoare o cunostinta, care nu era pe lista, in fata casieritei, pentru “a fura” inca 2 bilete. Stateau la panda, doar-doar sa prinda vreun nesimtit care le ignora legile de functionare a cozii si-o sa vada el… o sa-i arate ei lui… sa se gandeasca de 2 ori inainte de a se purta asa miseleste. Un barbat ii explica prietenei lui: “N-ar indrazni nimeni… iti dai seama ca l-ar linsa?”. M-am enervat auzind ca aici, la teatru, se vorbea despre linsat, asa ca mi-am permis sa-i raspund, in calitate de colega de asteptare: “Nu si daca alearga suficient de repede.” Nesimtirii i se raspunde cu nesimtire.

Spre seara, o noua provocare: obtinerea biletelor la Richard al III-lea se interzice. Deja aveam experienta, ma simteam mai increzatoare si nu voiam sa-mi treaca ziua fara sa vad o piesa; era totul sau nimic. De asta data, eram in fata, ar fi fost imposibil sa nu prind; casiera ne-a dat niste emotii, era foarte dubioasa si secretoasa, parea ca face aranjamente pe la spatele nostru cu oamenii de televiziune care se perindau pe-acolo. Nu i-am dispretuit prea tare, stiam ca nu din cauza gratuitatii intrarii se aflau acolo; la astfel de teatre, nu prea gasesti bilete nici cand sunt de vanzare.

Am stat in primul rand; niciodata n-am avut locuri atat de in fata pentru ca biletele cu pret redus, pentru studenti, corespund mai mereu celor mai dosnice fotolii (exceptie face teatrul ACT si il apreciez pentru asta; in plus, ei nici n-au fotolii). Piesa reda ultimele fragmente din viata regizorului care a introdus o noua forma de expresivitate in teatru (biomecanica), Vsevolod Meyerhold; incercarea lui de a monta “Richard al III-lea”, de William Shakespeare, se loveste de represiunea ideologica instituita de Stalin. Timp de mai bine de 2 ore, suntem martorii chinului interior al lui Meyerhold, caci actiunea se petrece atat intr-un plan concret, al realitatii, cat si in mintea regizorului. Absurdul pretentiilor agentilor meniti sa persecute artistul si libertatea sa este un pretext formidabil pentru replici pline de umor; insa piesa este genul de piesa ai carei actori nu pot zambi la sfarsit, chiar daca au jucat extraordinar, totul a iesit bine si sunt aplaudati indelung de public pentru performanta lor.

Pe langa faptul ca vine in completarea imaginii despre perioada comunista, spectacolul este un prilej de reflectii ce privesc si prezentul, cu atat mai mult pe cel din Romania, unde nu de mult a avut loc o revolutie; insa a fost intr-adevar aceasta revolutie adevarata si de fond, sau a fost mai mult un formalism? Esti “liber in capul tau”, asa cum nazuieste si personajul lui Meyerhold? A avut loc si o schimbare a mentalitatii?

Richard al III-lea (interpretat de Radu Amzulescu) se confunda pe parcurs ba cu un actor caruia ii e frica de moartea garantata de rolul sau, ba cu “omul nou”, ba cu adevaratul Richard, din capul regizorului, pentru ca la sfarsit sa-si convinga creatorul ca nu este un personaj pozitiv doar pentru ca n-are “dimensiune ideologica”, ci, din contra, seamana foarte bine cu Stalin. “Richard il iubeste pe Richard. Puterea iubeste puterea.”, ne da el verdictul, ce parca va fi adevarat de-a pururi; si anume ca tine de natura umana sa fie viciata de beneficiile puterii si ca omul ajuns sus este capabil, astfel, de foarte multe netrebnicii pentru a se mentine acolo.

Si, de aceea, noi trebuie sa fim vigilenti precum cei care stau la coada de bilete gratuite. Piesa aceasta e un apel de trezire si, prin simplul fapt ca exista si ca se joaca de vreo 3 ani, sala fiind mereu plina, ea reprezinta un semnal pozitiv; de revolutie fundamentala, adica. Caci, la fel cum am ras la scenele ce noua, tinerilor, ni se par comice (pentru ca n-am trait acele vremuri), asa am ras si la emisiunea de duminica a lui Mircea Badea, cand acesta persifla dorinta presedintelui Romaniei ca noi, cetatenii, sa fim mandri de tara noastra: si naiul ar trebui interzis; cum sa “nai” (“n-ai”)?

Va mai urma.

Zilele Bucurestilor pentru mine (I)

Parea ca n-o sa fie mare lucru nici anul acesta. Incepusem rasfoitul frenetic al B24FUN-ului, SapteSerilor, cautam pe net, linkuri dupa linkuri, programe care mai de care mai ireale care te imbiau sa le alegi din marea de evenimente care ti se oferea; mai nimic pe gustul meu: sa stau intr-o piata in timp ce e proiectat un film sau un concert pe o cladire (cu multe ferestre si alte elemente arhitecturale care o diferentiaza iremediabil de un ecran cinematografic) nu ma incanta in vreun fel deosebit si nici muzeele ticsite de oameni nu ma atrag doar pentru ca intrarea este gratuita (de obicei, pretul biletului este modic si, chiar daca nu ar fi, nu renteaza sa alegi a vedea un muzeu cand te imbulzesc altii care, in mod normal, nu s-ar afla acolo, in loc sa-l vizitezi in linistea orarului normal).

Cu toate astea, am fost vineri, 18 septembrie, intr-un registru mai formal, la expozitia din pasajul Universitatii (mult supraevaluata, parerea mea e ca nici nu trebuia sa aflam de undeva ca ar exista, mult mai bine era daca pur si simplu surprindea calatorii care aveau timp de pierdut sau care-si asteptau cunostintele). Apoi sa mergem la ICR, la o expozitie de fotografie care gazduia lucrarile fotoreporterilor de la Jurnalul National si Mediafax; putine lucrari, dar frumoase (probabil nu erau expuse toate); cred ca evenimentul asta nu era tinut in cadrul Zilelor Bucurestilor, ICR organizeaza de obicei chestii cu iz puternic cultural (doar e institut cultural).

Cei de la intrare, foarte caraghiosi, parca erau cazuti din luna: nu stiau sa raspunda la aproape nicio intrebare, erau tematori si rusinosi ca niste copii mici speriati sa nu le faca vreo observatie parintii cand se vor intoarce acasa; nu stiau sa ne spuna ce reviste/carti pot fi luate gratuit sau care este pretul lor, daca aveau vreunul. In schimb, au avut grija sa ne spuna sa nu deranjam cand vizionam fotografiile; cand am intrat in sala de expozitie, inauntru nu era nimeni; doar niste scaune. La ele s-or fi referit? Sala era folosita, se putea observa, si pentru proiectia filmelor; tavanul ne-a nelinistit putin: era din sticla si parea sa aiba bucati verticale, tot de sticla, atasate intr-un mod misterios de structura orizontala – si noi tocmai discutam de Final Destination, daca se incumeta careva sa-l vada 3D; parea o camera capcana, Resident Evil-ish; dar nelinistea nu tinu mult, caci mintea-mi luminata a deslusit taina: bucatile verticale erau din plastic, inchise la culoare si adaugate tocmai pentru a face intuneric si a permite, astfel, vizionarea filmelor de la videoproiector, in ciuda tavanului transparent.

Targul antichitatilor de la Victoriei – mult prea migalos  pentru a-l urmari in detaliu; oare au vandut, totusi, ceva comerciantii de-acolo, de si-au permis chiria exorbitanta (presupun) a casutelor de lemn? Oricum, mie nu-mi place de obicei la shopping si, in linii mari, cam asta era ceea ce se intampla acolo; mai ales ca nu am incredere ca toate obiectele faceau intr-adevar legatura cu lumea de demult, ci se bucurau, mai degraba, de reclama mincinoasa. Din fericire, activitatea asta mi-a fost scurtata pentru ca aveam bilete la opera: Macbeth, din cadrul festivalului George Enescu (iar ma abat de la tema centrala, care da si titlu acestui post, insa merita mentionat); multi straini, adusi cu 2 autocare; langa mine a stat un cuplu de englezi, purtator de binoclu; multi artisti pe scena, solisti si figuranti, dansatori si, dedesubt, membrii orchestrei, toti acestia aproape la fel de numerosi ca spectatorii care stateau jos. Asa ca te gandesti ca biletul merita toti banii; costume spectaculoase, totul negru in crima, rosu in sarbatoare desantata, alb… in fortele destinului, efecte vizuale ce stabileau coordonatele actiunii sau ale starii personajelor, voci colorate (era chiar o placere sa descoperi cat de tare se deosebesc timbrurile vocale), solisti expresivi care, da, reusesc sa emotioneze chiar daca nu vorbesc, ca actorii, ci canta (“zbiara”, cum zic cei care nu gusta genul): am auzit hohotul de plans al unei femei de la balcon. Am observat ca eu nu pot plange la teatru (poate doar de ras) sau le opera, ci doar la filme (destul de des); dar mai sunt multe piese de vazut, n-ar trebui sa ma pronunt inca.

La iesire se-auzea franceza dintr-un coltisor, o voce de copil; era o fetita de vreo 8-9 ani (nu pot spune exact, nu ma pricep la copii) care vorbea, probabil, cu bunica ei. Nu pot nega ca am simtit invidie, o invidie pura, nestavilita, pentru viata pe care o avea acel copil si pentru ceea ce va fi el cand va fi mare, vreo artista ce va ramane in istorie pentru ca a revolutionat muzica sau a castigat un premiu Nobel pentru literatura sau a inventat un nou procedeu de pictura ce se va preda studentilor de la Arte; invidie pentru oportunitatile libertatii ei de miscare, de exprimare, de gandire (in adevaratul sens al cuvantului), pentru ca era zamislita din cultura, respira cultura, se hranea cu asta zilnic; parintii ei hotarasera sa faca din ea un mic geniu, inca un Mozart, asa ca respectau legea celor 10 000 de ore de munca: isi incepea profesia de timpuriu; caci, iata, ea era acolo – venise cu bunica ei tocmai din Franta la acest festival; si la cate au mai fost; la cate se vor mai duce… Si mi-am amintit ca mult mai bine dadeam la o facultate de profil uman, la Regie sau… si la limbi straine, da, traduceam carti; dar copilul asta imi demonstra ca ar fi fost, oricum, mult prea tarziu; de ce am fost eu de mica buna la matematica? Nu putea sa-mi placa mai mult limba romana sau educatia plastica, sa am o profesoara preferata la materia asta? De parca mai seamana ceva din ceea ce fac astazi cu geometria plana… si uite ca eu mi-am ales viitorul in functie de asta – “aptitudini” cica, “inclinatii”. Si tot asa voi alege mai departe, mai mult ca sigur. Pentru ca eu nu-i pot respecta la fel de mult pe cei care nu se mai lovesc de stiinte exacte ca pe cei care se ciocnesc cu ele on a daily basis. Din pasiune sau din intamplare; sau din sacrificiu. Pentru ca toti, inclusiv artistii cu capul in nori, sa aiba case desenate de arhitecti in care sa locuiasca, poduri proiectate de ingineri pe care sa poata trece cu masinile “lor”, creatie a altor “matematicieni”, sa aiba parte de serviciile unui informatician atunci cand li se strica pc-ul, sa aiba averea administrata de un fond de investitii la care lucreaza doctori in economie, sa aiba taxele si impozitele calculate de un specialist in fiscalitate, sa primeasca o reteta de la un medic atunci cand se simt rau s.a.m.d.

Horoscopul imi spusese ca voi avea o revelatie in legatura cu profesia mea; ma asteptam la una pozitiva; am fost dezamagita.

Va urma in curand. So stay tuned!

The joyful Ronnie, the unexpected Cristoph & Roger forever

Ieri. Timpul avea prea multa rabdare. Eu, nu. Plictiseala care-si face cuibul cateodata si uita sa mai plece. Oameni care-ti fac programul; cei de care depinzi.

Until… iata-l pe Ronnie O’Sullivan, castigand iar o finala, adaugandu-si inca un titlu la palmares (Shanghai Masters). Un Mister Bean printre prea formalii chinezi, nonconformismul lui printre norme comuniste, jovial ca-ntotdeauna, la granita dintre a face misto si a fi amuzant in momentul in care si-a acceptat premiul, potrivindu-si exact gesturile si mimica fetei in asa fel incat sa-si mentina echilibrul pe sarma dintre ofensarea oficialitatilor prezente si spectacolul pentru public.

Having a big brother and a comprehensive relationship with my boyfriend probably woke my interest for this kind of stuff; snooker, that is.

Later that evening, I was preparing for a Brad Pitt encounter that was supposed to gave me the impression that he is an excellent actor, a feeling similar which the one I had after seeing Fight Club. But it wasn’t quite like that; instead, guess who did give me that feeling? Better yet, that certainty? Well, no young stud or anything like that (not that Brad is still one); it was just Waltz, Cristoph Waltz in ‘Inglorious Basterds’, simple as that.

His performance makes you wonder: why is Brad Pitt on the cover? Well, I understand, he’s the bad guy (I’m talking about Cristoph), of course he couldn’t have been chosen for the cover. But… I don’t know, it’s like his character makes you love him for his eloquence. For that, for the captivating dialogue I mean, we have to thank Quentin Tarantino too, who’s done it again: chapters that unravel the story in a steady pace, eccentric characters and all the facts accumulating at the end, the climax of the action; in a few words, a new masterpiece Tarantino style. Although, before seeing it, I thought it was a little bit commercial, it made me feel so intellectually satisfied as I am when I go to the theatre, a feeling that I haven’t had in a long time just by watching a film at the cinema.

And, to save the best at the end, let’s see an inspirational moment from the US Open 1/2 final, Federer versus Djokovic. N-am apucat sa vad partea asta, am rezistat doar la primele 2 seturi, atentia marita pe care am avut-o la “Inglorious Basterds” m-a obosit; si nu numai asta, si tipa care a stat langa mine in timpul filmului mi-a extenuat complet nervii; scartaia mereu, de parca-i scartaia pielea, radea neghiob la fazele unde nu trebuia neaparat sa razi, nesesizand subtilitatile umorului mai fin, unde radea lumea buna, si deranja vorbind neintrebata (!!!), incercand, cred, sa-si impresioneze prietenul (probabil erau la inceputul relatiei, nu trecusera inca de etapa asta) si obtinand, posibil, efectul contrar (daca prietenul ii era intreg la minte).

Sper sa pot vedea toata finala in direct, pentru ca nici nu stiu ce pierd!

Scuzati engleza. Stiu, nu-i limba mea emotionala, but I really meant what I’ve said.